Pe scurt, despre două cărți bune

Am prins un obicei frumos… de câte ori citesc o carte, simt nevoia să scriu despre ea. Cred că principalul motiv ar fi acela că, recunosc, am o memorie cam scurtă (bătrânețea se instalează ușor și sigur încă de pe acum, ce să facem?!) și, după ce parcurg o carte, uit, de foarte multe ori, numele personajelor sau chiar firul poveștii. Așa că acest blog a devenit un fel de fișă de lectură. 

Și pentru că în ultimul timp am mai citit niște cărți bune, dar nu am mai avut timp să le și amintesc aici, o fac acum, cu scuzele de rigoare pentru cititorii mei frumoși 🙂

„Pe plaja Chesil”, de Ian Mc Ewan
Votul meu: ****

Este prima carte pe care o citesc de la Ian McEwan și pot spune sincer că m-a cucerit stilul său (al autorului). Povestea se desfășoară pe parcursul unei nopți, o noapte care ar trebui să fie cea mai frumoasă din viața lui Edward și a lui Florence, cei doi tineri de-abia căsătoriți. Păstrându-se unul pentru celălalt pentru noaptea nunții (el trecând printr-o perioadă lungă de abstinență, iar ea fiind o virgină sensibilă și temătoare), cei doi se așteaptă la lucruri mărețe, chiar dacă nu neapărat pe aceeași lungime de undă, respectiv Edward crede că va avea parte de cea mai frumoasă noapte de dragoste, iar Florence, încă de la cina romantică, prevede un eșec de proporții uriașe. 

Ea încearcă să se deschidă, să facă pași spre el, dar tot ceea ce reușește e să se afunde într-o teamă paroxistică; el ar vrea să o aibă, dar nu știe cum să și-o apropie mai mult – poate dacă ar fi comunicat dinainte, încă de la primele „acorduri” ale relației despre partea sexuală, nu s-ar fi ajuns la drama de la final.  

Nu este vorba doar despre o criză sexuală în acest caz. Este vorba despre o relație bolnăvicioasă cu unul dintre părinți, este vorba despre frustrări acumulate și despre sensibilitate, toate acestea ducând la un blocaj în mintea lui Florence.

Ian McEwan construiește frumos această poveste, mergând pe cauză, dar și pe efect. Este un autor pe care cu siguranță îl voi mai citi cu drag.

„Seducătoarea din Florența” – de Salman Rushdie
Votul meu: *****

Salman Rushdie nu e degeaba unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți scriitori contemporani. Pur și simplu poveștile sale îți intră la suflet de la primele pagini. Talentul său  de a îmbina realul cu imaginarul, de a construi situații și personaje inedite, de a înfiripa imagini de o frumusețe răpitoare este unic. Salman Rushdie este Salman Rushdie. Și-l citim cu plăcere oriunde și oricând.

În „Seducătoarea din Florența” (roman apărut în 2009), puzderia de personaje m-a cam descurajat să continui lectura, la un moment dat. Dar nu m-am lăsat păgubașă… și bine am făcut. Pentru că, spre final, ițele se descâlcesc pentru a se împleti frumos, într-o lucrătură de maestru. 

Povestea se citește ca un basm (pentru adulți, ce-i drept), în care ești  învăluit de magie, reverie și dragoste. Un mogul vine la curtea împăratului Akbar cel Mare pentru a-i mărturisi că-i este unchi. Dintr-un „golan” cu o haină lungă din petice de piele multicolore, Mogor Dell’ Amore devine omul de încredere al împăratului care nu se mai satură să-i asculte povestea fascinantă. Istoria este întoarsă pe toate părțile, pentru a crea un cadru realistic pentru o poveste ireală (ca o paranteză, mi-a plăcut foarte mult cum a redat Rushdie, deși idealizat, iscusința lui Vlad Țepeș în luptele împotriva otomanilor). 

În carte întâlnim personaje atipice (împăratul își creează soția favorită din propria imaginație), de asemenea, frumusețea seducătoarei Kara Qoz, precum și excentricitățile ei sexuale sunt pline de savoare.

V-am spus, cartea nu e tocmai ușor de citit, dar merită efortul concentrării cu vârf și îndesat. De fapt, dacă mă întrebați pe mine, tocmai acesta este farmecul unei cărți bune: să-i culegi roadele frumoase după o dulce „caznă”.